Iar cincisprezece zile – și cât timp ne desparte
Acum! Fără-ndoială, din cele mai amare
Dureri, cea mai cumplită e-aceea de-a fi departe.
Întâi cu drag ne scriem și punem grijă mare
Să ne-amintim întruna o vorbă, o mișcare,
Și ochii, glasul celui ce-acum departe este,
Și ceasuri lungi cu dânsul stăm singuri de poveste.
Dar orice gând ne vine, orice simțiri ne-ncearcă,
Și ce vorbim atuncea cu cel departe, parcă
Rămâne șters în ceață și-n veci plin de-ntristare.
O! lipsa, dintre rele, e răul cel mai mare!
Să te mângâi cu fraze și vorbe să-ți înșiri;
Să cauți în izvorul cel tulbur de gândiri
Speranțelor trudite să le mai dai putere
Și să nu afli alta decât amar și fiere
Și iat-apoi, mai rece și mai pătrunzător
Ca fierul, și mai iute ca pasărea în zbor
Și ca talazul mării, când îi ridică-n slavă
Simunul din pustiuri aducător de-otravă,
Așa te săgetează deodată bănuiala
Pe care ți-o deșteaptă în inimă-ndoiala.
Așa să fie oare? Adevărat să fie?
Pot pune eu credință pe dulcea-i mărturie?
Nu se gândește dânsa la alte lucruri oare
Acum, când printre lacrimi, citesc a ei scrisoare?
Și când zilele mele trec triste și domoale
Cum trece-un râu, o floare neoglindind în cale,
Ea poate că privește în lume zâmbitoare
Că-i veselă și poate mă uită! Cine știe?.
Și-i recitesc scrisoarea plin de melancolie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele de dor și îndoială ale unei persoane separate de persoana iubită. Scrisoarea devine un simbol al distanței și al incertitudinii, amplificând starea de melancolie și tristețe.