Nu-mi plac ciocanele.
Nu-mi plac ciocanele.
Stai jos!
Nu-mi plac ciocanele!
Stai jos!
Nu-mi plac, nu-mi plac.
Cu ele s-au bătut cătușele robilor,
cu ele s-au spart oasele martirilor,
cu ele s-au bătut cuie în palmele lui Cristos.
Nu-mi plac ciocanele!
Stai jos!
Stai și ascultă cântecul ciocanelor,
zgomotul viu al cazangeriilor.
Cu ciocanele s-au făcut toate!
Și cuiele de care s-au prins portretele împăraților,
și potirul sfânt din care sorb înalții prelați,
și podurile peste ape,
și gardurile înalte de fier forjat
care înconjoară palatele oamenilor de stat.
Ciocanele bat la ceasuri ornamentale prin burguri
orele atât de frumos.
Stai jos!
Nu-mi plac ciocanele, nu!
Și nu-mi plac
pentru că chipul împăraților
l-am zugrăvit eu,
pe un șevalet simplu din lemn de brad,
pentru că nu m-am cuminecat niciodată
din pocalul înalților prelați,
pentru că am pășit peste ape
cu picioarele credinței mele;
apă am sorbit-o din căușul palmelor,
gardurile de fier forjat nu le-am văzut decât din stradă
numai gardurile de sârmă ghimpată
le-am văzut dinăuntru.
Nu aud orele bătute ornamental în ceasornicul burgului,
și, totuși,
știu că e dimineață,
e cea din urmă a mea dimineață.
Sensul versurilor
Piesa exprimă aversiune față de ciocane ca simbol al opresiunii și al suferinței, evocând imagini ale robiei, martiriului și inegalității sociale. Vorbitorul se distanțează de simbolurile puterii și preferă o viață simplă, bazată pe credință și experiență personală.