Cutezanța.
O, timpule, trecătorule,
nebunule,
crezi că mă sperii tu?
Păi de când mă știu,
Eu am supus regi și împărați
și pe muma pădurii.
L-am închipuit pe Dumnezeu,
și L-am fixat pe ziduri în catedrale,
de unde mă privește și azi.
Lanțurile robiei le-am rupt,
și mi-am făcut, călător,
câte-un vecin în fiecare pulsar.
Și crezi că mă sperii tu,
o, timpule,
trecătorule,
nebunule?.
Cu un zâmbet hain,
timpul mi-a făcut doar atât:
„țâncule!”,
cum ameninți copiii cu degetul.
Prima mișcare a arătătorului,
pendulat,
am mai văzut-o, parcă,
orizontal.
La a doua,
geamăn cu rocile,
odihneam de milenii
în regnul mineral.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sfidarea timpului și a morții, subliniind curajul și rebeliunea individului în fața efemerității vieții. Vorbitorul se prezintă ca un cuceritor, depășind limitele impuse de societate și chiar de divinitate, sugerând o forță interioară imensă și o independență absolută.