AKY:
Câteodată, crede-mă, mă simt nasol
Și tot ce-mi doresc e să-mi desprind conștiința de sol
Aș lăsa baltă orice fals amic sau coardă
Orice treabă, orice grabă, da’ n-aș pleca vreodată din stradă
Lumea-i distantă și de multe ori distrată
Să nu pui încredere că-i o situație riscantă
Eu mă exprim prin artă inspirată de foițe
Muza mea și-a lăsat parfumu’ la mine pe schițe
Ea mă ia de mână, și îmi șoptește o vorbă bună
Când am timp s-o bag în seamă la sfârșit de săptămână
Am o minte nebună, numai bună de descris
Ca peisajul umorist, da’ trist de-aici din vis
Unde mereu apare și îmi induce în timpane
Ideea c-am armele în mână și sunt letale
Muza zâmbește când mă ține în brațele sale
E tot ce am când viața mea se duce la vale..
BioH:
Nu mai cred în oameni! Peste tot vorbește suma
Și toți erau aproape, da’ sfaturi îmi dădea muza
M-amuza atunci când îi ascultam pe alții
Căldura ei nu mi-o ofereau nici frații
Căzut la pământ, fizic, dar și moral
Trăgeam de mine grav ca ultimul animal
Nimic nu era normal, jocul era prea murdar
Voiam căldura ei, da’ totu’ era în zadar
Iubesc să vorbesc cu ea, să o simt aproape
Să-i spun ce am pe suflet în fiecare noapte
Același scriitor rămân, lăsat în întuneric
Doar muza mă ajută să devin mai puternic
Noaptea, dureri de cap, doar ea mă consola
N-aveam nevoie de pastile că ea mă vindeca
Ea rămânea aici când toată lumea pleca
Muzica.. muzica e muza mea!
IMAR:
Am ales să fac ce-i bine, glumesc, nu mai cred în mine
Nu mai cred în tine, de fapt io’ nu mai cred în nimeni
Am plicuri pline cu păcate, știi tu, d-alea fine
Că binele necesar se reflectă-n răul din mulțime
Da’ ce bine e că m-am trezit într-un sfârșit
Am fost mort prea mult timp de la apus la răsărit
Mă simțeam amuțit și orbit de strălucirea muzei
Ce-mi bloca rațiunea și ștergea valoarea scuzei
Mă simțeam pierdut, stateam singur lângă lac
Consolat cu gânduri bune care nu mi-erau pe plac
Am simțit o chemare, apa parcă mă voia
Da’ de nicăieri o voce striga să mă duc la ea
Abandonând și planu’ ăsta, acu’ chiar eram nimic
Speranțele m-au părăsit, nu mai eram de neoprit
M-am gândit că pan’ la urmă, tre’ să mă descarc cumva
Muza mea e muzica și nu vreau pe altcineva!
Sensul versurilor
Piesa explorează relația artiștilor cu muzele lor, personificate ca surse de inspirație și consolare în momente dificile. Versurile descriu luptele interne, îndoielile și căutarea unui refugiu în artă și muzică.