Atunci când cade frunza pornită să răstoarne
Întreaga roată-a lumii și fiecare pom
O simt că mi se rupe din sânge și din carne
Și mi se face milă de lume și de om.
Și mi se face milă de mine și de tine
Și frunza care cade mă-nebunește iar
Și-apoi de-atâtea lacrimi îmi e puțin mai bine
Și mi se desfrunzește pe trup un calendar.
Și nu se mai întâmplă nimic din cele sfinte,
Doar frunza care cade în dulce hodoronc,
Și nu mai am putere, și nu mai am cuvinte,
Și fiecare fibră răsună ca un gong.
Opriți pe creangă frunza, destul cu-atâta toamnă,
Destul cu-atâta ceață și oameni neciteți,
Opriți această frunză de foc ce mă condamnă
Să știu măsura scurtei mele vieți.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și resemnare în fața trecerii timpului, simbolizată de căderea frunzelor. Vorbitorul se simte condamnat de efemeritatea vieții și imploră oprirea acestui ciclu inevitabil.