Ca sufletul de schimnic în pustie,
Adânc pătrund în tine, Bucurie!
Străbat încet cărările deșarte,
Încolo, înspre miezul tău, departe.
Mă biciuiește vântul Tău fierbinte,
Rupând bucăți din slabele-mi veșminte;
Mă bate soarele cu raze grele
Și seceta-mi brazdează cute-n piele;
Mi-a ars dogoarea frigurilor chipul,
M-a fript la tălpi cu foc uscat nisipul.
Ca sufletul de schimnic în pustie,
Petrec adânc în tine, Bucurie!
Când lutul meu se mistuie-n dogoare,
În duh trimiți mireasmă de răcoare.
Când sufletul mi-e foc fără prihană,
Îl potolești cu ploile de mană
Când buzele-mi tremură, uscate,
În duh reverși cuvinte luminate;
Și când de sete sufletul îmi moare,
Țâșnesc din tine tainice izvoare.
Ca sufletul de schimnic în pustie,
Te preamăresc, izvor de bucurie!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o bucurie profundă și spirituală, găsită chiar și în mijlocul greutăților și a unui mediu arid. Bucuria este văzută ca un izvor nesecat care potolește setea sufletului și aduce lumină în momentele de disperare.