I
Paris.
E timpul să pleci.
E timpul luării aminte la trecut.
Și al spusei
Nu ne rămân decât amintirile.
Totul prilej de râs era.
Ar fi trebuit să ne așteptăm.
S-a stins ca un felinar
La prima lucire a dimineții.
II
Floare cu tija fină
Un copil alb bolnăvicios
Legănat de vânt
În vreme ce voi neliniștiți erați
că se legăna în vânt.
III
De-acum încolo te vei cunoaște
În perfecțiunea negrului.
IV
Când a trebuit
să îți iei zborul
Suflarea ta împrăștia
Antilope vesele
Mii de ochi fantomatici
Alabastrul și mătasea
Febra ta înfrigurată
O, noapte dezgolită.
V
Stătea întins pe pat
Tot îmbrăcat
Țigara îi căzuse
din gură
Cu câteva secunde înainte
cât
să spună
Merg cu tine mai departe
Stinsă
bine stinsă acum
Stătea acolo
așezată duios
lângă un fir de scrum
și câteva picături de sânge
scurse din sânge.
Alt fir de sânge
în colțul gurii
Era un rege din deșert
Nu putea trăi
În Occident.
Își pierduse
domeniile
Și brusc
s-a întors acasă.
Surâdea
cui voia să-l vadă.
Pentru pacea aceasta din zâmbet
Cu adevărat mort trebuie să fii.
VI
Și mii de sfere
Urlă
deodată
Și nava monotonă
Ca o porumbiță îmblânzită
de iasomiile
grădinilor sale
Ca un scafandru
Prin gura ta lacomă
Mă duc înapoi.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme ale morții, amintirii și nostalgiei. Un personaj se confruntă cu finalul, retrăind momente din trecut și găsind o formă de pace în acceptarea sfârșitului.