Într-o fereastră bate o lumină,
Vârful arborelui dă de știre
Desfrunzirea.
Dacă singurul nebănuit e urletul ce sfâșie
Zorile și mă văd iar în oglinda comună,
Va fi pentru că viața a trecut
Peste o altă noapte a omului
Care din ignoranță mai imploră
Cât îl mușcă să-l știe angoasa?
Neîncetat te mută gândurile,
O palpitație ce zbuciumând pune-n mișcare.
Adevărul, o creștere de întuneric
Ce zboară mai sus decât înălțarea umană,
Ruptura se face tot mai adâncă.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de existență, adevăr și angoasă. Vorbește despre o revelație sau o criză existențială, unde adevărul este perceput ca o creștere a întunericului, ducând la o ruptură interioară.