Liniște, când se ivi iar într-o urzeală
Trupul crud către care mă îndrept.
Îi lucea mâna ce-mi întinse,
Și care pe cât înaintez se-ndepărtează.
Iată-mă pierdut în aceste zadarnice curse.
Când undui dimineața ea se-ntinse,
Și râse, și-mi zbură din privire.
Slujnică a nebuniei, plictiseală,
Prea puțin mi-ai fost îmbătătoare și dulce.
De ce memoria nu te-a urmat?.
E doar un nor, darul tău?.
E murmurare, și populează
Cu vechi cântece ramurile.
Memorie, fluid simulacru,
Melancolică batjocură,
Întuneric al sângelui..
Ca un izvor sfios la umbra
Străveche a măslinilor
Revii să mă ațipești..
În dimineața tainică încă,
Oferi iar buzele dorinței mele..
Fie să nu le mai cunoască!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de plictiseală și melancolie, amintindu-și de momente trecute și dorințe neîmplinite. Naratorul se simte pierdut în amintiri, căutând o evadare din prezent, dar fiind constant atras înapoi de nostalgia trecutului.