Tu cânți, privighetoare, cânți,
Adâncul zărilor frămânți,
Și spui de dor și de iubit
Acum, în codru-ntinerit,
Și spui de dragoste și dor
De tulburi apa de izvor,
De-mprăștii frunzele pe jos,
De-aprinzi huceagu-ntunecos….
Și nu gândești că-n glasul tău,
Trimis din cer de Dumnezeu,
În glas de flăcări și tumult,
Eu nici n-aud și nici n-ascult,
Din taina vremilor de ieri,
Chemarea mândrei primăveri,
Ci doar suspinele de vânt
Pierdute-n margini de pământ….
Zadarnic spui și de iubit
Acum, în codru-ntinerit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de indiferență și dezamăgire față de frumusețea naturii și cântecul privighetorii. Vorbitorul nu mai găsește alinare sau bucurie în aceste lucruri, fiind copleșit de sentimente negative și amintiri triste.