Imensitate, veșnicie,
Tu, haos, care toate-aduni
În golul tău e nebunie,
Și tu ne faci pe toți nebuni.
În fața ta sunt cel mai laș.
Imensitate, veșnicie,
Iubesc o fată din oraș
Învață-mă filosofie.
Imensitate, veșnicie,
Pe când eu tremur în delir,
Cu ce supremă ironie
Arăți în fund un cimitir.
Sensul versurilor
Piesa explorează fragilitatea vieții și inevitabilitatea morții în contrast cu imensitatea și eternitatea universului. Naratorul oscilează între sentimente de lașitate și dorința de a găsi sens în iubire și filosofie, confruntându-se cu ironia morții care pândește la orizont.
