Gellu Dorian – Verigheta Din Rodos

Nu era nuntă, nu era alai,
vălul miresei era cât valurile mării;
într-o mare de mătase poți pierde orice,
umai sufletul, nu,
aurul, zăcământ la fel de prețios ca destinul
pecetluit într-o biserică între două mâini
crescute direct din inimile
prin care au curs milioane de fluvii de sânge
într-o deltă în care înoată liniștit peștișorul de aur –.
precum pe pământ așa și în cer,
raze nu numai în ochii flămânzi de lumină,
ci peste toate nopțile prin care se vor strecura gânduri murdare
ca sarea peste tortul de nuntă,
nimeni să nu arunce peste ele
vorbe pline de praf,
așa cum nu înghite deșertul firul de iarbă
din oaza morgana în gura cămilei –.
ape iuți de mătase
peste trupul Persefonei adormită în brațele vameșului din Rodos
au smuls verigheta de aur din chiar inima care visa,
câtă disperare,
câtă tristețe la nunta zeiței de pe fundul mării,
risipă de pași prin nisipul țesut de ape acide,
ochi aruncați în plasele vălului ei
până departe, până foarte departe,
până nicăieri,
unde-și are ea lăcașul alături de Poseidon –.
dar e mai bună Margarita cu gheață,
e mai sărac degetul femeii cu un inel,
e mai bogată inima mea cu o tristețe,
sunt mult mai aproape prietenii care răscolesc marea
într-un dans nesfârșit,
fiecare în gândul lui cu verigheta topită în apele de mătase
ale miresii pe care n-a văzut-o nimeni vreodată,
furată în plină zi pentru totdeauna,
odată cu verigheta rămasă stingheră
într-o casă zidită
de apele în care cealaltă se va întoarce mereu
să asculte liniștea din zgomotul Mării Egee.