Gellu Dorian – Nimic Din Ceea Ce Am Crezut Că Aș Fi Putut Afla Nu Am Aflat Încă

Nu sunt toți cei de față ai mei, unii se deosebesc
de la prima vedere, au straiele ca niște piei de șopârlă
pe care și le lasă la orice întâmplare la care
n-ar fi dorit să ia parte, alții
sunt verzi și nu înfrunzesc niciodată, spinii
lor stau mereu în aceeași coroană
pusă pe fruntea unuia dintre ei pe care-l tot biciuiesc,
îl îngroapă,
îl învie,
îl înalță
și apoi se roagă la el.
Nu toți cei de față sunt crescuți cu același lapte,
unii beau venin și se înveselesc,
alții beau vin și cad ca sardelele dintr-o plasă
trecută prin cerul coborât pe pământ,
împărțit la doisprezece pescari și vameși
care vor cina,
vor trăda în zorii care vor anunța altfel de zile,
vor vorbi surzilor până când li se vor face urechile
pâlnie prin care va curge
lumina ca un ulei pe o rană.
Și asta nu este de ajuns.
Nu sunt niciodată mulțumiți
când văd că sângele se face apă
iar prin apa lor nu se vede cerul –
nu nici aceștia nu sunt de ai mei.
Ai mei sunt departe și se ascund în spatele unor cuvinte
ca într-o provincie uitată
cei al căror nume nu mai interesează pe nimeni,
pomeniți doar în biserici în urechile celor săraci
unde stă pitit Dumnezeu,
și-i adună pe toți,
și-i scade pe toți
până la ultimul cu care nu mai știe ce să facă
și-l lasă slobod prin lume
să se întrebe unde sunt ai lui, de ce nu mai seamănă
nici el cu el,
și nici măcar aminte de el să-și mai aducă
nu poate –
dar stau cu ei de vorbă aici,
la această petrecere de cuvinte
și aștept să mă întrebe dacă sunt de al lor,
dacă am mai trecut pe acolo,
dacă voi mai veni vreodată la masa lor bogată.
Și nimic,
nimic din ceea ce am crezut că aș fi putut afla
nu am aflat încă…