Acest pământ mirositor și lacom
Cu trăsnetele lui ucigătoare,
Fără belșug și fără adăposturi,
Acest aform abandonat de Soare
Care sub talpă încă arde
Și a păcătuit cu Luna,
În care ne-ngropăm pe rând
De-a pururea și-ntotdeauna
Acest pământ fără culori concrete,
Golan rostogolit prin constelații,
Cu gravitația legată-n gleznă
Și cu atât de relative spații.
Acest pământ fără culori și gust
Pe care iarba verde sângerează
Și când simțim ce-i zborul, și zburăm
Aripile din umeri le retează
Să fiu rotund și nu mă mulțumesc
Mușcând din el, flămând, a câta parte?
Părinții mei, cugetători, au curs
Prin iureșul plecărilor spre moarte.
Diana, tu și eu mai suntem vii
Să nu rostești acum nici un cuvânt
Că mă trezești și voi fi laș, iubito
Și amândoi vom curge în pământ
Sensul versurilor
Piesa exprimă o viziune sumbră asupra vieții și a condiției umane, văzută ca o existență efemeră și plină de suferință. Pământul este descris ca un loc ostil și lipsit de speranță, unde moartea este inevitabilă.