Oh, ne-am lipit spinarea de un mare început
Ne este frig până și-n cerul gurii
Și ce speranță poate fi întoarcerea aceea.
Degeaba tragem la mal, spălăm cârma, ne legăm părul cu mătase albă.
Aș vrea să știu cine în afară de noi ar mai călători pe frigul ăsta numai în maieuri cu biciclete desenate pe ele, numai cu brățări de aramă și cine s-ar mai vârî sub covor să discute acolo chestiuni de navigație.
Ne zgribulim în noi ca într-o vizuină cu aripile în bretele
Cu milioane de scoici mărunte pe ochii noștri care funcționează
Și ne gândim la surdo-mutul care știe numai un cuvânt și râde fiindcă nu-l aude
Tu, coțofană sacră, te tăvălești în fața noastră, te antrenezi în baltă până la genunchi. E ca un fel de vis, n-avem nici câine.
Mai stai puțin în profil să mă uit cum fumezi, să mă apuce mila.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de alienare și deznădejde într-o lume rece și lipsită de speranță. Naratorul se simte izolat și caută un sens într-o existență marcată de frig și incertitudine, folosind imagini poetice puternice pentru a transmite această stare.