Mireasa mea din vreme de amurg,
Cât de frumoasă poți a te ivi,
Încât prin matca nopții nu mai curg
Nici clipele cuminți spre altă zi….
Și se opresc mirate-n preajma ta
Înmărmurind, apoi, cu tot cu cer,
Când mă-ngrozesc la gândul c-aș uita,
De mult prea bine, ție să te cer.
Pe unde vei fi fost când nu știam
Decât să pierd bucăți din trupul meu
Și prea-n bătaia vântului trăiam,
Înfrigurat de-ndrăgostit, mereu.
Mi-e tot mai greu să născocesc povești
Și să mă vindec, astfel, de-ndoieli,
Descoperind cât de reală ești
Sub groasele tăcerii tencuieli.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dragoste profundă și contemplativă, marcată de regăsirea persoanei iubite după o perioadă de incertitudine și pierdere. Vorbitorul reflectă asupra trecutului și asupra bucuriei de a o avea din nou alături, subliniind realitatea și importanța acestei relații.