Dăm fuga-n veșnicie cu brațele deschise,
Trecând peste sordide lagune de gunoi,
Să ne-ncărcăm de fluturi, să ne-ncărcăm de vise,
Până se schimbă sensul căderilor din noi.
Așa se face, iată, că-n vară ni se-abate,
Prin carnea tot mai roasă de-atâtea învrăjbiri,
Câte-un fior albastru și auzim cum bate
Din nou, același clopot al unei vechi iubiri.
Pe care o crezusem definitiv uitată
Sau cel puțin pierdută pe niște mări de flori,
Dar ea se-ntoarce, totuși, cât să mai moară-odată
În frigul cărnii noastre de prea bătrâni cocori.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a fugi în eternitate, lăsând în urmă aspectele negative ale vieții. O iubire veche, crezută pierdută, revine, aducând cu sine atât bucurie, cât și inevitabila durere a pierderii repetate.