Nimic nu-i scapă vieții de iubit,
Nici morții de cules, peste măsură…
Mărunta zi cu numele zdrobit
Și omul ideal cu floarea-n gură.
Desăvârșind vârtejul solitar,
Dispar și constelații și reptile;
Pe toate le plasează-n inventar
Un arhitect al ordinii subtile.
Nu-i mâine, azi, dacă nu e și ieri,
Într-o perfectă logică formală
Și nu te poți retrage nicăieri
Din sfera anormal de prea normală.
E roditor doar lutul prihănit –
Cu gândul sau cu fapta și privirea –
Rănirii se consacră cel rănit
Și acceptării, doar împotrivirea…
Sensul versurilor
Piesa explorează inevitabilitatea vieții și a morții, sugerând că totul este cuprins într-o ordine subtilă, chiar și ceea ce pare anormal. Acceptarea și împotrivirea sunt prezentate ca părți ale aceluiași proces.