La noapte nu mai am răbdare,
La noapte nu mă pot abține,
Mă furișez în taină mare
Și voi fugi de lângă tine.
Și voi fugi de lângă lume
Și voi fugi de lângă casă
Să-mi părăsesc averi și nume
Cum șerpii pieile își lasă.
La noapte intru în natură
Să-mi regăsesc râvnita pace,
Să pasc în voie floră pură,
Din brazi să-mi cadă-n plete ace.
Abia aștept să stingi veioza,
Să cazi în somn ca într-o carte,
Și eu să-ncep metamorfoza,
Să fug și să mă duc departe.
Să intru grabnic între specii
Ce s-au ascuns în codrul mare
Și să vă uit pentru toți vecii
Sătul de veșnica-ntrebare.
Dar dintre triste animale
Și cu memoria uzată,
Înaintea clipelor finale
Aș vrea să te mai văd o dată.
Să fie iarnă și zăpadă
Și eu să vin ferit spre tine,
Ca nimenea să nu mă vadă
Dar eu să văd de-ți este bine.
Trimis al permanentei grabe
Care e însăși viața noastră,
Să mă ridic în două labe
Să te privesc printr-o fereastră.
Și tu să simți pe femeiește
Că dintr-o noapte fără ziuă
E cineva ce te privește
Cu o privire de adio.
Și-apoi din nou memento mori
Să știi și tu că mi-ai fost dragă
Să mă aștepte vânătorii,
Să mă țintească și să tragă.
1985.
(Locuri comune, 1986)
Sensul versurilor
Piesa descrie dorința de a evada din viața cotidiană și de a se transforma într-o fiară, refugiindu-se în natură. Totuși, înainte de a dispărea complet, naratorul își dorește să vadă încă o dată persoana iubită, într-un gest de adio trist și final.