Tu te plângi că milă nu-i?
Mai aștepți tu mila lui?
Haina el ți-o ia din cui,
Pâinea de pe masă.
Casa ta, și ei stăpâni!
Prindeți ce vă cade-n mâini,
Și-i loviți la mir, români,
Că-i la voi acasă.
Numai temniți ne-au zidit,
Numai lanțuri au gătit,
Numai cuie-au făurit,
Cruci de schingiuire;
Dar, pe moși și pe nepoți,
Și pe iad, pe dracii toți,
Nu mai vrem să fim iloți
Nu vrem umilire!.
Noi ne-am plâns și-am plâns de-ajuns,
Ne-au bătut, și ne-am ascuns;
Ne-au scuipat, și n-am răspuns
Am crezut în soarte.
Noi murim de mii de ori;
Și e laș așa să mori!
Sus, români! Suntem datori
Numai cu o moarte.
Prigoniți de soarte noi?
Slabi și de virtute goi?
Lași copii din tați eroi?
E mințit cuvântul!
Azi ne prigonesc acei
Cari ne cred bărbați mișei
Că privim tăcând la ei
Cum ne-nchid mormântul.
Stați cu mâna-n sân, flăcăi?
N-auziți plângând prin văi?
Ceru-i roșu de văpăi
Și se umflă vadul;
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă și el e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor;
Ne-nfrățim cu iadul.
Sensul versurilor
Piesa este un strigăt de revoltă împotriva opresorilor, un îndemn la luptă și sacrificiu pentru eliberarea neamului. Versurile exprimă disperarea și umilința îndurate, dar și hotărârea de a nu mai accepta jugul și de a lupta până la moarte pentru libertate.