În oamenii de pe aici
E Dumnezeu, pesemne,
Când ei, în colț, cu pașii mici,
Aduc în casă lemne.
Și e o liniște de rai
În gestul lor de-o viață
În care dau nutreț la cai
Și oile-și răsfață.
Dar mai ales, în tot ce fac
E semn că nu li-i frică,
Un suflet cald dintr-un copac
La ceruri se ridică.
Și, uneori, la focul mic
În casa lor sărmană,
Isus, înduioșat un pic,
Coboară din icoană.
O capră și-a zdrobit un corn
Sărind pe ușa spartă,
Desenul fumului din horn
E operă de artă.
Și-n toate șipcile din gard
Un clopot mai tresare
Când vreascurile-n brațe ard
C-o mistică ardoare.
Ninsorile nici nu mai cad
În viscoliri cu vaiet,
Scânteietorul lor răsad
Plutește blând în aer.
Respiră-n toate un mister
Ce satul îl îndrumă,
Trei sferturi să se afle-n cer,
Și doar un sfert în humă.
Și nu se știe, sunt țărani
Sau îngeri sunt, pesemne,
Cei care de atâția ani
Aduc în casă lemne.
Și suflă-n focul lor mereu
Sporindu-le nădejdea
Să-I fie cald lui Dumnezeu,
Aflat în toți aceștia.
Sensul versurilor
Piesa descrie sacralitatea vieții rurale, unde divinitatea este prezentă în gesturile simple ale oamenilor. Natura și credința se împletesc, creând o atmosferă de liniște și mister, sugerând că țăranii sunt aproape de divinitate.