Șocul plin de fructe; tihnit sălășluia copilăria
în peștera albastră. Peste cărarea de odinioară
unde iarba sălbatecă fâșâie acum ruginie
se reculege rămurișul tăcut; vuirea frunzișului,
asemenea apei albastre, când zvonește în stâncă.
Dulce-i tânguirea mierlei. Un cioban urmează-n muțenie
Soarele care se rostogolește de pe colina întomnată.
O clipită albastră nu mai e decât suflet.
La marginea pădurii se ivește o sălbăticiune sperioasă. Și pașnic
Dorm în adânc bătrânele clopote și cătunele negre.
Mai smerit cunoști tu tâlcul anilor negri,
și toamnă în camere pustii;
Și-n albăstrimea sfântă mereu răsună pași de lumină.
Domol vibrează o fereastră deschisă; până la lacrimi
Te-nduioșează priveliștea cimitirului părăginit de pe colină,
Amintire a legendelor ascultate; și totuși, sufletul uneori
se luminează
Când cugetă la oameni voioși și la zile primăvăratice
în umbră de aur
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice ale copilăriei, folosind imagini puternice ale naturii și ale trecerii timpului. Vorbește despre inocență, pierdere și despre cum amintirile luminoase pot alina sufletul.