Străjer cinstit, ce slab ţi-i glasul!
Acum pe prispă nu mai stai,
Din lanţ, o şură n-o mai clatini
Cu-avântul tinerilor ai,
La poartă nimeni nu întreabă
De eşti tu slobod sau legat,
Şi ce temut erai, bătrâne
Stăpân pe-o margine de sat!.
N-auzi trezind tilinca, seara,
Din visuri adormitul dor
Şi nu-ţi dă mită-o fată mare
Să fii tăcut şi-ascultător..
Pustie-i şura şi ursuză,
Stăpânii tăi te-au părăsit
Şi ţie ţi-au lăsat de pază
Un car de-o roată văduvit..
Ce drag îmi eşti aşa, bătrâne,
Cu ochii-n lacrime mereu,
Un om ascuns suspină-n tine
Şi plânsul lui e şi al meu;
Şi mie mi-a fost drag aice,
Dar azi nu mai găsesc nimic,
Deşartă-i casa şi-n ogradă
Ca mâini mohor va da în spic.
Zadarnic caut şi grădina,
Trei garduri despărţesc trei fraţi
Şi-s tălpi, acum, la alte case
Cireşii noştri lăudaţi..
De-aice, de la casa-aceasta,
Norocul nostru a fugit.
Străin eşti tu pe prispa veche
Şi eu, pe prag, un pripăşit.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de pierdere și dezrădăcinare față de locul natal. Casa părintească, odată plină de viață, este acum pustie, iar protagonistul se simte un străin, la fel ca și vechiul străjer al casei. Amintirile frumoase contrastează cu realitatea tristă a prezentului.