Îmi leagăn picioarele în umbră,
foarte lungi, încât m-am trezit
cu o talpă în marea care-l crește,
cu cealaltă în căderile de stânci înțepenită.
A merge singură pe drum este o spaimă,
trupul născut încă o dată ar ști,
dispar oamenii cum dispar obiectele
pe care le-au atins copii.
E bine că m-am obișnuit și știu
cum încet se pregătește de dispariție un copil,
pe fruntea lumii cum îngheață
albă elice degetul febril.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de trecere a timpului și pierderea inocenței copilăriei. Vorbitorul reflectă asupra modului în care oamenii și lucrurile dispar, lăsând în urmă un sentiment de melancolie și acceptare a inevitabilului.