De călătorii, târziu spre seară,
și de-acele mari primejdii când,
cu bunăvoință, -l întrebară,
spuse calm: el n-a știut nicicând.
Cu ce spaimă, cu ce voci buimace
ei se-ntorc să vadă că și el
în albastra, stinsă mare-acel
auriu al insulei ce face.
Să se-ntoarcă la vederea ei
brusc primejdia, care-n vâltoare
nu se-arată-acum, ca de-obicei.
Mută-nvăluie năierii care.
Știu că răsună-un cânt pe-acele
insule-aurii –, și zăpăciți
se-aruncă-orbește-n vâsle grele,
ca împrejmuiți.
De tăcerea ce cuprinde-n sine
spațiul tot și suflă în urechi,
ca și cum cealaltă parte-ar ține,
fără să-i reziști, un cânt străvechi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie periculoasă spre o insulă a sirenelor, unde un cântec străvechi atrage marinarii spre pierzanie. Călătorii sunt prinși într-o capcană auditivă, incapabili să reziste chemării misterioase.