Teii mari din inimi serile ne-mbată,
Chiar când cade neaua ca-ntr-o veche stampă;
Unde-i abajurul verde ca de lampă
Și profilul care-l aurea odată?.
Unde e tăcerea ce cădea pe umeri
Ca un șal de lână tricotat de noapte
Dintr-un ghem de umbră neagră sau de șoapte
Auzite-n veghe, fără să le numeri?.
Unde-i oare mâna, albele nervure
Care-mi umblă oarbe, azi, prin amintire,
Ori ca funigeii lungi prin cimitire,
Sau ca pâcla rară trasă prin pădure?.
Unde e cuvântul explodat în spațiu
Care mă rănise pentru totdeauna?
Unde e oglinda ce-o ascunde luna
În care-ți privisem chipul cu nesatiu?.
Zarurile nopții zodiile-arată ;
Am pierdut și nici o mână nu le strânge..
– Joacă mai departe îndârjit, nu plânge,
Teii mari din inimi serile ne-mbată.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de nostalgie profundă și melancolie, evocând amintiri pierdute și căutând elemente ale trecutului care nu mai sunt prezente. Vorbește despre pierderea cuvintelor, a gesturilor și a sentimentelor, lăsând în urmă un sentiment de regret și dor.