În orice zi, la orice pas,
murim puțin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.
Ne credem stânci, ne vrem granit,
nu știm ce viermi profunzi ne rod.
În viața ca un rumen rod
stă miezul morții, viermuit.
Ca niște fluvii clocotim,
înspumegați, triumfători –
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viața, ci murim.
Cu pieptu-n platoșă-ncleștat,
cu pumnii pururi pe hanger,
pe dinăuntru, pe sub fier,
murim adânc, ne-nduplecat.
Aprindem frunți de heruvim,
și moartea coace-n umbra loc.
Murim când fremătăm de zbor,
când mângâiem un crin, murim.
Și-n dragostea ca un șuvoi
când ne sfințim și vis și lut,
cu fiecare sfânt sărut
mai cade-un strop de moarte-n noi.
Se duc furtunile și vin
ori fierb revoltele în glas,
în orice zi, în orice ceas,
murim mai mult, murim puțin.
Dar noi, în inimi, dac-am strâns
izbânda unei zile vii,
zâmbim c-am mai învins o zi,
în loc să izbucnim în plâns.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții inevitabile care pândește în fiecare aspect al vieții, chiar și în momentele de triumf și dragoste. Oamenii se amăgesc cu victorii mărunte, ignorând procesul constant de descompunere interioară.