– Uitare, nu știi oare făgăduieli
cu beciuri mai adânci pe la răscruci?
Nu poți în oale negre să-mi aduci
mai crâncene prăștine și trăscăuri?
Nu vrei să-mi stingi și flăcări și năluci
cu râmele și cârtițele-n găuri?
N-ai nici străfund de iezere și tăuri,
nici bezne reci cu pântece de tuci?
– Prea fierbi, prea frigi de-o aprigă ursită..
N-am, omule, prin beciuri, vr-un rachiu
să pot să sting dogoarea ta cumplită;
nici găuri reci de cârtiță nu știu,
nici tăuri care-n ele să te-nghită,
nici bezne să te-nfulece de viu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dorință arzătoare de uitare și o căutare disperată a alinării în fața unei suferințe profunde. Naratorul imploră uitarea să-i ofere refugiu, dar realizează că aceasta nu deține puterea de a-i stinge durerea.