Pe-aici s-apleacă ramuri să te doară,
Cum umerii s-apleacă pe-amintiri.
Cândva parc-ai murit în altă țară
Și-acum parcă te-ntorci de nicăieri.
Răniți, ca niște păsări albe, crinii
Se-mpiedică în grele aripi lungi.
Parc-ai murit, dar pașii tăi, streinii,
Te-ntorc din lumi unde n-a fost s-ajungi.
Foșnește-o frunză, alta îi răspunde,
Alături alta sângeră puțin.
Cândva parc-ai murit, dar nu știi unde
Și vii acum ușor ca un suspin.
Și cum plutești pe foșnetul luminii,
Ușori ți-s pașii, numai ochii-s grei,
Și, nu știi, duci pe tâmple mărăcinii
Sau razele ce seamănă cu ei.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere și amintiri dureroase. Vorbește despre o întoarcere dintr-un loc necunoscut, marcată de suferință și o melancolie profundă, sugerând o existență fragilă și o identitate incertă.