Floarea-mea Krishna îi spun,
deși tot satul îi spune Tuciuria.
Mi-aduc aminte de o zi noroasă
și de-o privire a ochilor săi-
valul i se târa la picioare,
și cozile îi fluturau pe spate.
Ah, tu îi spui Tuciuria; las’ să fie!
Oacheșii ei ochi de gazelă îi văd.
Vacile ei mugeau prin lunca,
pe când lumina zilei se încenușa.
Cu sprinteni pași ieși afară
din coliba-i mică de subt bambuși.
Ea ochii aprigi și-i înalța spre cer
pe unde nori greoi veneau cu ploaie.
Ah, tu îi spui Tuciuria; las’ să fie!
Oacheșii ei ochi de gazelă îi văd.
Vântul de răsărit suflă în spasme
scuturând tinerele spice de-orez.
Eu pândeam după gardul de la hotar
cu mine singur în singuratic meleag.
Dacă ea mă iscodea în taină sau nu,
doar ea știe și știu doar eu.
Ah, tu îi spui Tuciuria; las’ să fie!
Oacheșii ei ochi de gazelă îi văd.
Ea este norul binefăcător
în arzătorul miez al lunii mai
și e duioasă umbra pe dumbravă
în liniștea amurgului de soare,
și este-o taină-a fericirii mute
în nopți când ploaia târâie în iunie.
Ah, tu îi spui Tuciuria; las’ să fie!
Oacheșii ei ochi de gazelă îi văd.
Floarea-mea Krishna îi spun,
lasă-i pe ceilalți să zică ce vor.
În lanul de orez al satului Maină
i-am simțit întâia privire a ochilor.
Ea-și lepădase valul de pe față
și nici o clipă n-avu de sfială.
Ah, tu îi spui Tuciuria; las’ să fie!
Oacheșii ei ochi de gazelă îi văd.
Sensul versurilor
Piesa evocă o amintire nostalgică a unei iubiri dintr-un sat, unde o fată este cunoscută sub două nume. Naratorul își amintește de frumusețea și misterul ei, contrastând percepția sa cu cea a celorlalți.