Radu Cârneci – Iarba Verde, Acasă

Acasă, iarba verde aproape de mugure,
– vai, cum îi place să geamă sub paşi! –
o simt cum îmi sărută glezne şi tălpi,
oftând în zori, fără de somn, singură,
fragedă,
iarba în mai.
La amiază are ceva de mândră ţărancă
rotindu-se, toată numai miresme,
şi mă cheamă şi mă cuprinde,
şi-mi intră în sânge hoţeşte, femeie
pătimaşă,
iarba în iunie.
Spre seară începe să cânte de nuntă:
se roagă pentru o noapte de dragoste,
se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund
sângele în şuier de coasă,
aprigă,
iarba în iulie.
Seara, la piept, lung mi se tânguie:
e de dor arsă, de dor şi nelinişte,
trupul i se face străveziu şi arde
şi mă arde, şi mă dărui, Doamne,
nebună-i
femeia de iarbă.
Noaptea, iarba se face de taină,
mă ia de mână, neagră şi dârză
şi plecăm, coborâm în rădăcini şi acolo
ne unim trupurile şi suntem
dulce ţărână.