Cu barbă aspră, albă-divină,
Frânt, în frig, alerga cu zor
Domnul meu, într-o zi uitată,
Umedă, oarbă de toamnă,
Undeva, la muntele Sion.
Un clopot mare e paltonul,
Cu buchi roșii, cârpit,
Trist și obosit a fost moșul,
Biciuind, lovind ceața,
La rorate a clopoțit.
Un felinar am avut-n mână
Și crez-n sufletul sfărâmat,
În minte junețea dusă:
Am simțit mirosul divin,
Când pe cineva am căutat.
M-aștepta acolo, la Sion,
Cu pietre arzând-n focul.
A clopoțit și mângâiat,
Mi-a și lăcrimat fața,
Bun, milostiv a fost moșul.
I-am pupat mâna zbârcită
Și văitând tot m-am gândit:
„Cum te numești tu, Moș frumos,
Cui i-am spus rugile?
Vai, nu mi-am amintit.”
„Mort am venit la tine, eu,
Cu trai d-un păcătuit.
Măcar aș ști ruga de copil.”
El m-a privit foarte trist,
Clopoțind iar, clopoțind.
„Numele tău măreț aș ști.”
El aștepta ș-apoi a fugit
Cu pași în scadență de psalm:
Psalm mortuar. Și eu stau
La muntele Sion, jeluit.
Sensul versurilor
Un om, aflat la muntele Sion, are o întâlnire cu o figură divină, posibil Dumnezeu sau un sfânt. El își exprimă regretul pentru viața sa păcătoasă și uitarea rugăciunilor din copilărie, căutând iertare și mângâiere în apropierea divinității, dar rămâne jeluit.