În zori voi fi departe,
Plângând cu inima frântă:
Acum să gem, să plâng, n-am curaj,
Paris cântă, cântă.
Plec acuma, mă duc acasă,
Deja fluieră trenul,
Parisul am încă pe suflet,
M-atrage amurgul.
Acum îmi aprinde dorul,
Acest balaur aparte.
Mâine mai alb voi fi?
Alpii, poate?.
Mâine, voi fi alb eu,
Vântul mormintelor bate,
Mi-a venit, deja, sărutul
Criptei ungare.
Viața nu e veselie
În lume. E să te mire.
Orașul sfânt al minunilor,
Oh, Paris, cu bine.
Domnul meu infidel, bolnav,
Crudă pomană s-aibă:
Bucuria falnică, cu foc,
Cântă, cântă, încă.
Prin tine s-audă psalmuri
Lumea în sărăcie
Și-n viață ne mințim un pic
Cu o armonie.
Cântă, cântă. Străinul fiu
Se duce-n zone fără cânt:
Zarva crudă din Cerul ungar,
Pe mine s-a răsfrânt.
E suflu geros, miros de stârv
Peste orice floare.
Loc blestemat. Mie: patria.
Estul fără raze.
Însă mă duc. Mă revendică
Soarta. După care mor,
Mă ucid cei ce n-au cânt
Și mirosul de mosc.
Mă ucid, nu să am glorie,
Murind stupid în răcire,
Paris, tu Cântător uriaș,
Cântă-mi glorie.
Dantelată, caldă, cu parfum,
Ar veni încă o dată
Și mi-ar săruta ochii
O pariziancă.
În amurg ar suna aici,
Mai departe, cânt celest.
Ar galopa monstrul de fier
Și cu un mort pe el.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unui personaj care părăsește Parisul, simțind un amestec de dor, melancolie și presimțire a morții. Plecarea este văzută ca o renunțare la frumusețe și o apropiere de un destin sumbru.