Nu mai urlați, nu mai cădeți în extaz, nu mai lingeți! Destul!
Cadavrele-au ochii deschiși,
costumația putredă cade odată cu palida carne de pe schelete, și zâmbetul
îngălbenește-n
muzee, temple străine, zeități de-mpumut, lespezi tocite de frunțile închinătorilor fără
credință.
Nori de morminte goale, de false tezaure,
false, înșelătoare, nesigure drumuri pe care-am
umblat.
Toate sunt bune întotdeauna și nimenea n-a murit!
Dinții rânjiți sunt grilajul ce ne împrejmuie,
nu mai vreau să zâmbesc, vreau să fiu!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de deziluzie profundă față de viață și de credință. Vorbitorul se simte înconjurat de falsitate și moarte, refuzând să mai participe la ipocrizia generală.