Culori, culori, înainte de stingere.
Prin oglinzile ochilor mei trece toamna
spânzurată cu capul în jos.
Prin oglinzile mele vântul
prinde în cocul galben al toamnei
un piepten albastru.
O, anotimp
al iubirii târzii și-al zugravilor!
Niciodată n-am fost mai bogat,
niciodată mai darnic.
Când frunzele
cad peste mine prin parcuri,
îmi pare că cineva-mi scutură
zilele mele frumoase,
ce n-au semănat niciodată una cu alta.
Poate că-ndeosebi teiul, arțarul,
știu despre mine mai multe,
poate cireșul sălbatic cu purpura lui
îmi măsoară extatică trecere.
Albă,
albă și palidă, carnea petuniilor strigă
înlănțuită de iedera roșie — salcia doarme
cu somnu-i verzui-cenușiu, și stejarul în vis
îmi aruncă demult așteptatele
chei de aramă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare contemplativă și melancolică, folosind imagini puternice ale toamnei și ale naturii. Vorbește despre bogăția interioară și acceptarea trecerii timpului, văzând frumusețea în efemer și în schimbare.