O vară întreagă m-a ținut pădurea
Cu fața în iarbă și cu gândul aiurea
Iar acum, toamna, la plecare
Se tânguie că mă rup din inima ei și o doare.
Refren: Pădure, pădure nebună
În fiecare noapte cu lună
Voi rătăci fără țintă agale
Ca o frunză mânată de vânt pe potecile tale.
În fiecare noapte de iarnă
Umbra mea albă va veni să se-aștearnă
Ca o ursoaică cu puii uciși
La umbra stejarilor prădați de frunziș.
În fiecare dimineață
Uneori ca o umbră, alteori ca o ceață
Ca o negură sau ca o brumă
Voi veni, voi veni, nu te mai tângui, pădure nebună
Sensul versurilor
Piesa exprimă o legătură profundă cu natura, personificată ca o pădure. Naratorul se desparte cu regret de acest loc, promițând o întoarcere simbolică sub diferite forme, reflectând un sentiment de dor și melancolie.