Acum am timp să cobor treptele vârstelor să-mi răscolesc amintirile, caut printre ele, ca într-un sertar cu fotografii vechi, din care scot câte una, o privesc câteva clipe și o las să cadă la loc – nu e ceea ce speram. Mă opresc la cutremurul de pământ, din noaptea senină și rece de la începutul lui martie: zidurile sufrageriei se desfăceau, scrâșnind, din cel vestic se desprinsese o fâșie lată și am văzut cum blocul de nouă etaje de peste drum intra în el însuși înconjurându-se de un nor de pulbere lăptoasă. Casetofonul nu se oprise, mergea pe baterii, Edith Piaf continua să îl cheme, patetică, pe Milord al ei și, eu nu aveam decât un gând, să opresc melodia. Am coborât apoi în stradă și am văzut oameni cuprinși de panică. N-aveau decât o dorință: să fugă undeva. Se repezeau pe sub acoperișuri amenințătoare, pe sub balcoane agățate într-un fir de sârmă, atingeau cu mâna pereții friabili, mișcători. O lună, mare, rotundă și portocalie, se oprise, curioasă, deasupra orașului mutilat. Martie 1977
Sensul versurilor
Piesa descrie o rememorare a cutremurului din martie 1977, văzut prin ochii naratorului. Se concentrează pe amintirile vizuale și emoționale puternice, de la prăbușirea clădirilor la panica generală, toate acestea contrastând cu muzica lui Edith Piaf care continuă să cânte.