Pierdută în tăcere și nemișcare,
Trăia și răsufla ca înainte.
Razele lunii jucau închipuiri,
Feste ciudate și pentru imaginația unui visător.
Cum stăteam pierdută în tăcere și nemișcare
Puteam să jur că nu era goală,
Casa trăia și răsufla la fel ca înainte.
Ferestrele erau luminate,
Perdelele fâlfâiau lin în noapte,
În bibliotecă ușa întredeschisă,
Uitați pe birou ochelarii mei,
Alături de vasul plin cu trandafiri tomnatici.
Un nor nevăzut până atunci
Acoperi luna, oprindu-se o clipă,
O mână întunecată înaintea unui chip.
Nălucirea pieri
Și luminile ferestrelor se stinseră.
Aveam înaintea mea
Ziduri tăcute… fără suflet.
În vis, pe când norul acoperea luna,
Mă aflam departe
Și aveam să mă trezesc în camera mea
Oftând, deschizând ochii
Mirându-mă de soarele strălucitor,
De cerul larg și senin,
Atât de deosebit,
De dulcea lumină din visul meu.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de nostalgie și dorința de a reveni la casa părintească, un loc plin de amintiri și emoții. Naratorul se pierde într-un vis în care casa prinde viață, dar realitatea crudă o readuce la ziduri tăcute și lipsite de suflet.