Ai cui sunt codrii, cred că știu.
Își are casa-n sat și nu va ști
Că o clipă-n drum eu m-am oprit,
Să văd cum codrii-i s-au întroienit.
Căluțului, ciudat și lui îi pare
Să zăbovim departe de fânare;
În codru, lângă lacul înghețat,
În seara cea mai sumbră din leat.
Dă clopoțeilor din ham o scuturare
Să-ntrebe de oprire cu mirare.
Răspuns – doar șoapta vântului ușor
Și fremătarea fulgilor în zbor.
Mirific codrul și adânc, întunecat.
Dar am promisiuni de onorat,
Căi de umblat, ‘nainte de-a fi adormit,
Căi de umblat, ‘nainte de-a fi adormit.
Sensul versurilor
O persoană se oprește într-o pădure înzăpezită, reflectând asupra frumuseții naturii și a obligațiilor pe care le are. Imaginea evocă un sentiment de melancolie și contemplare, subliniind echilibrul dintre atracția naturii și responsabilitățile vieții.