Deși bătrân, nevolnic și obosit de viață,
întineresc cu gândul la gingașa ta față.
Pe drumu-etern al Sorții, cu-o cupă-n mâna dreaptă,
spre tron, unde-i Norocul, sui treaptă cu treaptă.
O, sfânt arbust cu roze, la umbra ta mă-ndrumi,
să fiu privighetoarea Grădinii-acestei lumi.
Alt’ dată despre mine n-a scris și n-a rostit
în lumea asta nimeni cuvânt cât de umil.
Dar dorul pentru tine atâta m-a rănit,
ca învățând durerea, am devenit subtil.
În acea zi în care privirea-ți m-a vrăjit,
de-un alt descânt sau farmec mereu am fost ferit.
Și-a dorurilor curte atunci mi s-a deschis,
de-atunci întreaga lume tu ai mutat-o-n vis.
Nu viața mă făcură ca să îmbătrânesc,
ci tu, ca și viața, ai vrut să m-ofilesc.
Primii ieri de la Domnul solie-ncântătoare :
”Revino, Hafiz! Cerul îți dă a lui iertare. ”
Divanul
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unui bărbat în vârstă, copleșit de dorul pentru o iubire trecută. El se simte îmbătrânit și ofilit, dar amintirea iubirii îl face să se simtă din nou tânăr, chiar și în fața morții.
