Când, rob tăcerilor, precum și reveriei,
Privesc în sus, la-mpărăteasa nopții blândă,
Când constelații ard în stepele tăriei
Și greu se luptă Argus între somn și pândă.
Când mult aproape simt făgăduita oră
Și când, pe rând, în suflet gheață am și jar,
Când așteptarea mi-i cu nebunia soră,
Că și la foșnete părelnice tresar.
Când nerăbdare și-ndoieli mă copleșesc
Și tu sosești cu fața-n voal și pași ușori,
Și mă grăbesc în ochii tăi frumoși să m-adâncesc
Și-i aflu făr’ de umbre, limpezi, lucitori.
Iubirii mele-ntregi tu îi răspunzi „iubesc”!
Iar eu trudesc să leg de nelegat cuvinte,
Și, neputând, pe dulcea gură le strivesc
Și-n lacomul sărut pe umărul fierbinte.
Ascult eu, îndelung, tăcerea ta, și toată
Năpraznicului dor te lași în părăsire…
Tu, bucuria mea deplin adevărată,
Trăi-voi pân’ la viitoarea întâlnire?
Sensul versurilor
Poezia exprimă o stare de așteptare intensă și melancolică a iubitei. Naratorul descrie emoțiile contradictorii și dorința arzătoare, culminând cu o reîntâlnire pasională și întrebarea dacă va supraviețui până la următoarea întâlnire.