Vă regăsesc pe toţi la orice pas,
Pe drumuri împreună străbătute,
La mari răspântii, teafăr începute,
Unde eram, pe unde aţi rămas.
Suişul nostru ager în tărie,
Întâmpinat de-atâţi luceferi reci,
S-a destrămat, răpus, printre poteci,
Lăsând în drum povara noastră vie.
Câţi aţi primit în pieptul plin săgeata
De aur, iscusită de Arcaşul
Şi câţi străbat acum, din nou, făgaşul
De jos, – rămâne plină ceata.
Sub cerul pretutindeni bivuac
– Oriunde, aici, sau care parte altă –
Acelaşi cort ne-adună laolaltă,
Ca stelele şi umbra lor din lac.
Din abur zămisliţi, din lut, din sânge,
Acelaşi sorţ rămâne scris pe chip
Şi-n ochi plutesc fantome de nisip:
Când râde-ar vrea, atunci porneşte-a plânge.
Sensul versurilor
Piesa este o elegie melancolică, o rememorare a celor pierduți. Vorbește despre amintirile persistente și despre sentimentul de pierdere și regret.