(Holt vidék).
Ape-n aburi, nu se leagă,
papura atârnă bleagă.
În pilotă-i tras înaltul.
Tăceri mari trosnesc pe câmpul
fulguit.
Ceață grasă, unsuroasă,
luncă rotundă și joasă.
Audibil, doar o barcă
se mai clatină pe baltă
singură.
Printre ramuri înghețate,
vreme aspră codrul naște.
Trosnitorul ger își leagă
ciolănoasa lui mârțoagă
la popas.
Și-n mijlocul viei prunii.
Paie ude-ascund butucii.
Subțiri, stau în rânduri parii,
buni să sprijine plugarii
la umblat.
Și sălașul – peisajul
îi dă ocol. Și-n clivajul
de var de pe pereții lui
scobește gheara gerului
în joacă.
Ușa cocinii-i deschisă.
Scârțâie, vântul o mișcă.
Poate intră vreun purcel
rătăcit, și-odat’ cu el
știuleții.
Stau țăranii-n casa mică.
Unul pune frunze-n pipă.
Ei nici de rugi nu-s ajutați.
Pe priciuri stau îngândurați
în beznă.
A domnilor este via.
Freamătul pădurii, glia.
A lor balta și sub gheață
pentru ei se țin în viață
peștii-n mâl.
ianuarie 1932
Sensul versurilor
Poemul descrie un peisaj rural hibernal, marcat de sărăcie și resemnare. Natura este statică și aspră, iar țăranii trăiesc într-o beznă fizică și spirituală, lipsiți de ajutor și speranță.