Prin inima cetății străvechi, pline de slavă,
Unde trecuse Moartea, cu noaptea ei grozavă,
Se plimbă mândru Satan cu negrele-i stafii,
Și tristele patrule adorm pe străzi pustii.
Se plimbă mândru Satan și râsu-i se revarsă,
Printre ruine moarte, peste cetatea arsă!
Armatele grozave se afundară-n stepe,
Iar corbii trec în stoluri cu sânge să se-adepe,
Și peste tot cuprinsul, în urma lor acuma,
Sunt regi atotputernici: dihaniile și ciuma.
Azi, nime nu mai merge-n biserici și-n lavre,
Căci în cetatea moartă nu sunt decât cadavre.
Iar mutele patrule, adese-n furii grele,
Nebune schimbă focuri, luptându-se-ntre ele.
Pe străzi lugubre, pustii, însângerate,
Se-ntinde ca o apă o grea pustietate,
Se-ntinde ca o apă și-n nopțile pustii,
Înviie toți oștenii căzuți în bătălii
Și urcă-n palate și-n teatrele cu faimă,
Unde stafii în coruri, macabre arii-ngaimă,
Când miezul nopții bate
Și umple de ecouri satanica cetate
În care stăpânește o ne-nțeleasă spaimă.
Și trec, și trec în noapte, pe străzi pustii,
Sărmane vieți schimbate de moarte în stafii,
Și trece mândru Satan, și-ursuzi în urma lui,
În haite, trec alene câini bolnavi de sătui.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume post-apocaliptică, devastată de război și ciumă, unde Satan domnește peste ruine și stafii. Este un tablou sumbru al decăderii și al pustiului lăsat în urmă de armate.
