Nimic nu mai e la fel.
Atunci mă opresc. Mă opresc și mă-nfășor în doi metri de tristețe
Și eu am nevoie de somn
Și eu am nevoie să mă ducă cineva (tu) în parc
Să-mi pună mâna plină de somnul ploii pe frunte
Ea se face brobonițe deasupra firelor tale de păr
După care se colorează în roșu și galben
Ele se țin de degetele mele
pentru că nu vor moartea-
doar așa începe poemul.
Mă prefac că plâng, trag de sacoșele bătrânilor care-mi ies în cale
Numai atunci te apropii
Mă culc seara: cineva mă duce la televizor
Îmi aduce pisica, îmi așază creioanele în mână
Încuie ușa cu cheia–
De ochii mei se sprijină degetele tale
Uite cum îmbătrânesc mai rău ca un mort
În somnul care aduce frig mă legăn
Mă legăn
Mă legăn
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de tristețe și alienare. Naratorul se simte deconectat de realitate și caută consolare în gesturi simple, dar semnificative, sugerând o nevoie disperată de conexiune umană și evadare din starea de melancolie.