Eu vin la tine-n vie: te rog să mă primești,
Îți voi culege via și-ți voi propti butucii,
Nu-ți cer nici pat, nici masă; ci ca să găzduiești,
Mă lasă-n miezul zilei sub umbra ce-aștern nucii.
Mă lasă-n miezul să dorm culcat în fân
Și să presimt cum vraja lactee-ncet mă ninge;
Mă voi hrăni cu ierburi, cu fructe și parfum
Și voi simți cum pacea înaintând mă-nvinge.
Vezi tu? Eu vin în vie ca-ntr-un refugiu bun
Și dacă nu-ți cer masă, nici pat și nici simbrie
Am fost până la tine mânat de-un dor străbun,
Ce-n fiecare toamnă mă-ndeamnă către-o vie.
Se vede că ne tragem din neam de podgoreni.
– O, nimeni nu mi-a spus-o, deși o știu prea bine, –
Și că acum, când bruma se prinde pe poieni,
Bunicii din podgorii făcut-au cramă-n mine.
Făcut-au cramă-n mine bunicii din podgorii
Și simt cum fierbe mustul dorințelor uitate,
Iar vița mă primește cu gestul cald al sorii,
Înfășurându-mi trupul cu brațe delicate.
Da, vița mă primește; mă recunoaște vița:
Arac i-aș sta, să urce, un trunchi pletos mă facă
Și ploaia să mă ude, usuce-mă arșița,
Voi prinde rădăcină în țarina uscată.
Voi prinde rădăcină și mă voi bucura
– Ah, bucuria vieții în larguri răspândită –
Dar toamna când cu pete de sânge s-o lăsa
Voi sângera-mpreună cu vița însorită.
M-or apropia atuncea flăcăi înalți și bruni,
Și desprinzând ciorchinii bogați și aurii,
Pe care-i pârguisem cu dorul din străbuni,
Vor duce în panere profunde nostalgii.
Ah! vor simți băieții că sub călcâiul lor
Va plânge-ntreg un suflet un suflet în crudă remușcare,
Că viața i se scurse așa, neștiutor,
Prin săli orgolioase și umede hambare?
Și vinul când va plânge în căzile de lemn
– Helitre transparente când le-o-ncreți întinsul, –
Afla-vor în aceste cei dimprejur un semn
Că sufletu-i de floare își plânge-atunci învinsul!.
Afla-vor toate-acestea și le vor presimți
Flăcăii, podgorenii și oaspeții din vie
Când cănile cu smalțuri și flori le vor ciocni
Și vor ura: „Mulți anii și multă bogăție!”
Pătrunde-voi în vine întreg, cu dorul meu
Sau poate voi rămâne ospețelor strein?
Oricum, aici, sub ziduri, îmi simt pământul greu.
O, lasă-mă în via ta să vin..
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a se întoarce la origini, la natură, găsind un refugiu în vie. Eul liric se identifică cu vița de vie, simțind legătura profundă cu pământul și cu tradițiile strămoșești.
