Crăp ușa cu sfială,
Odaia ţi-este goală.
În perini se păstrează încă,
O urmă-a capului adâncă.
La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea,
Și pe cearșaf o pată de cafea.
M-am întâlnit prin casă,
Cu-o umbră vaporoasă.
Decând pieriși, mi te-arătai întâi.
Măcar ca umbră, rogu-mă, rămâi.
Martie 1967
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și sentimentul de pierdere al naratorului după dispariția unei persoane dragi. Casa, odată plină de prezența ei, acum este bântuită doar de amintiri și umbre, iar naratorul imploră chiar și o umbră să rămână.