Să fi rămas din rude-ngropați niscai nepoți?
De subt moloz și râme s-au scos aproape toți.
Cu toate că la număr ieșea de dimineață
Cu mult mai multă lume decât fusese-n viață.
Căci dintr-un om, întreagă, nu vine niciodată
O singură bucată.
Și ce-a rămas dintr-însul se scoate pe lopată:
O labă, șoldul, brațul, întregi numai bucăți
De om, și zdrențe, sferturi, fărâme, jumătăți;
O palmă delicată, la deget cu inelul
Logodnei: nu-ncepuse prăpădul și măcelul,
Într-un sicriu, grămada, intrau de-a valma paie,
Țărână-amestecată cu păr și măruntaie.
Bărbații și copiii, ciozvârte și crâmpeie
De mădulari și resturi gingașe de femeie.
Unui bărbat cu brațe, scăpat din scrum mai plin,
I se pierduse capul într-un coșciug străin.
De altfel, nici o față nu mai avea figură,
Smolită și-nchegată într-o caricatură;
Și, ca o cobe nouă de-adaos, ca un semn,
Mai rătăcea-ntre racle și un picior de lemn.
De se-ntrebau, cu martori, groparii și poporul,
Căror cadavre șchioape li se cădea piciorul,
Și dacă mai e locul, tocit și scâlciat,
Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat.
Dar când porni convoiul sicrielor devale,
Urlă din nou sirenă-n văzduh a plâns și jale.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă macabră după un dezastru, unde rămășițele victimelor sunt adunate și îngropate. Versurile subliniază brutalitatea și impersonalitatea morții, accentuând pierderea identității și umanității.
