La flacăra, păzită să nu ți-o fure vântul,
Te ispitea comoara ce ți-o dădea pământul.
Ascunsă-ntr-o firidă de piatră și-ncuiată,
Ea trebuia scobită adânc și dezgropată
Și apoi fiecărei frânturi de giuvaer
Să-i spargi era nevoie și doagele de fier.
Îți trebuia răbdare, credință și putere,
Să-nlături așternutul de paturi de mistere.
Dar cum să smulgi comoara pe care-ai flămânzit
Tăcerii cetluite cu lespezi de granit?
Și cum putea clădirea veciei s-o răstoarne
Plăpândă ta făptură, de-abia-nchegată-n carne,
Când tainele și somnul lăuntrice, vecine,
Se prelungeau din ocna pământului și-n tine?
Era întâi nevoie să te pătrunzi că nu
Le birui neclintirea, de nu te-nvingi și tu.
Sensul versurilor
Piesa descrie o căutare interioară dificilă, simbolizată prin găsirea unei comori ascunse. Efortul de a descoperi această comoară necesită răbdare, credință și depășirea propriilor limite, sugerând că adevărata valoare se află în transformarea personală.