Singurătatea mi-e întotdeauna
Şi pretutindeni bună-nsoţitoare,
Asemuindu-mi sufletul cu luna
Care îngheaţă viaţa cum răsare.
Mişcarea-n jurul meu încetinează.
Se micşorează uliţi şi cetate,
Şi oamenii trecând pe la amiază
Au gânduri şi cuvinte depărtate.
Cui să-i vorbesc de nu ştiu ce mă doare?
Cine s-asculte sufletul e-n stare
Cu degetul trecut în cingătoare,
Fără să-mi ceară să-i vorbesc mai tare?.
Tu pricepeai din gest. Într-o privire
Păstrai comoara ce-mi lipsea
Şi cunoşteai şi din închipuire
Ce bolţi de cer vegheau deasupra mea.
Dar când venea s-asculte îndoiala
La uşa-ntredeschisă către vis,
Îmi auzeam pantoful şi podeaua..
Şi-atunci ştiam că uşa s-a-nchis.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de singurătate și dorința de a fi înțeles profund de cineva. Evidențiază amintirea unei persoane care putea înțelege dincolo de cuvinte, dar și dezamăgirea când această conexiune se pierde.